Sunt unii care au problema nu cu E-urile, ci cu I-urile: mereu muta i-uri dintr-o parte in alta. Celebra este combinatia „caet de poiezii„. Ca sa nu pomenim despre schimonosiri de genul: „ideie” , „abea„, „aicea„, „aevea„, „ia” in loc de „ea” etc.
Am cautat sa inteleg care ar fi avantajul permutarii acestor litere.
Nu cred ca s-ar putea lesne gasi un raspuns satisfacator, dar tind sa cred ca astfel de inși pastreaza o contabilitate a literelor consumate peste zi. Cumva, la sfarsitul zilei, ei trebuie sa ajunga cu socotelile la fix.
Daca ai inlocuit un e cu un i intr-un cuvant, le invesezi in altul. Daca ai mancat un i dintr-un cuvant il pui in altul. Si invers. Pare-se ca la sfarsitul zilei trebuie sa ajunga cu literele consumate. Sa se pastreze un echilibru, zic.
Cum am ajuns la aceasta concluzie? Simplu! Am observat, de exemplu, la cei care scot i-uri („Sti ceva?”, „Vi putin?”) ca sunt predispusi sa le puna in alte cuvinte („Nu fii asa!”, „vei primii”, „ai nostrii” si mai ales halucinantul „O zii buna!”).
Daca a manca un i denota o oarecare ignoranta (sa n-o denumesc altfel), a pune i-uri in plus inlatura orice indoiala!
Oare acestora nu le sare in ochi cand citesc prin cate vreo carte ca multe cuvinte nu se scriu cum le scriu ei? Sau cred ca toate-s greseli de tipar? Oare de ce am impresia ca a citi nu reprezinta o prioritate pentru dumnealor?
Atata zic: Mai lasati tastatura si mai luati cate o carte.
Incerc sa ma abtin de la alte comentarii incheind brusc aceasta incercare de postare.
Numaii biine!
He, he… N-ai mentionat nimic de romancele „sofisticate” care zic „tălăvizuu-nă” in loc de „televiziune”, „cuoa-fuoa” in loc de „cafea”, „ma-a-că-maa” in loc de „maica-mea”… sau zic „ciui-nue” in loc de „cine”, sau „ciue-lue-bri-ta-tue” in loc de „celebritate”…