Precis ai auzit sau chiar ai spus si tu vorba asta: “Speranta moare ultima”.
Cand se spune vorba asta? Cand ti-ai mobilizat intrega fiinta intr-un anume proiect care parca-parca numa’ si numa’ nu vrea sa mearga cum trebuie si/sau cum ai vrea. Atunci strangi din dinti si scrâşneşti din pumni zicand: “Speranta moare ultima!”. In ciuda tuturor evidentelor, speri ca totusi la capat va fi bine. Te chiar incapatanezi sa speri. Oare o fi buna incapatanarea asta?
Vreau sa spun ca sunt de acord cu vorba asta! Dar ca de obicei, am de facut vreo cateva precizari:
1. Speranta moare ultima. Dar moare. Sec! Dar si lucrul acesta il spune vorba: speranta moare. Correct! Poate e bine, poate e rau… Dar moartea nu-si pierde niciodata speranta, sa stii.
2. Speranta moare ultima. Ultima, adica dupa tine. Si mai sec! Adica, de cate ori iti moare cate o speranta, mai inainte de aceasta ai murit TU, ceva din tine. Pentru ca speranta moare ultima. Correct! Si nu stiu daca e e de bine sa mori din cand in cand sau e de rau…
3. Speranta moare ultima. Correct! Ba mai mult de atat, cateodata (sau de multe ori) speranta ucide prima. O fi bine, o fi rau? Vorba indianului: multa speranta, multa dezamagire.
Sadic, stiu… Dar asa e. Cand mai folosesti vorba asta, aminteste-ti si aceste trei precizari.
Dar la urma urmei, daca intrucat speranta moare ultima, atunci chiar merita sa traiesti cu speranta!
