Era o vorba care zicea ca tot românul se pricepe la fotbal si la politica.
Asta era pe vremuri. De-o vreme (de fapt, de ceva vremuri incoace), constat ca au aparut inca trei specialisti români.
1. Românul fotograf
Aparitia camerelor foto digitale si faptul ca sunt accesibile oricui au (con)dus la ceea ce se vede: tot românul este fotograf.
Măi, omule, sa nu te gandesti ca ma refer la toti acestia cu aparate compacte sau telefoane destepte. Nu! Parca aspiratia oricarui român adevarat este sa-si cumpere ditamai aparatul foto.
Ce cursuri foto?! Ce scoli de arta?! Astea nu-s importante pentru el. Important este sa reuseasca sa incadreze subiectul fotografiei fix (da’ fix) in centru si sa nu faca nici o poza „dreapta”. Ca bonus, sub denumirea de „fotografie artistica”, modelele lui trebuie sa se uite mereu in afara fotografiei.
Si-apoi, normal, participa la tot felul de pseudo-concursuri foto cersind de la noi like-uri. Cu alta ocazie, voi numi cateva tipuri de poze care trebuie amendate, nu like-uite. Promit! Pentru caci subiectul este absolut fascinant.
2. Românul chitarist
Frate bun cu românul fotograf, românul chitarist s-a orientat spre o alta parte a artei: muzica.
In urma cu cativa ani, chitaristii pe care ii cunosteam ii puteam numara pe degete. De la o mana. Si stiau sa cante!
Acum, e plin orasul de chitaristi. Pardon, de oameni cu chitara.
Pe vremuri iubitorii de chitara, chiar daca nu aveau profesor, trageau cu urechea la formatiile care puneau chitara la loc de frunte. OMEGA, sa zicem.
Neo-chitaristul roman nu are asemenea preocupari, el nu are formatii preferate (lucru cu care se mandreste! Stii, unui artist de statura lui nu i se stă sa cunoasca pe cei „marunti”). In schimb are o multime de prefosori. De pe youtube, fireste. Lectii gratis, frate!
Asta e… Daca si Speranta si-a bagat chitaristi, daca si Micula a lasat acordeonul si a luat chitara, nu m-as mira ca si Chibici, Simina, Onefreiele si multi altii sa le urmeze exemplul. Impreuna cu fanii lor, dupa cate se vede.
3. Românul sunetist
Incepand de la a fi specialist tot felul de casti audio si boxe de camera, continuand cu sonorizarea in masina si culminand cu sonorizarea pe la diverse evenimente (nunti, conferinte), tot românul care stie ce-i acela microfon si boxa se simte inginer de sunet, tată.
Nu intelege el la ce-i recomandat reverbul, nu intelege el ce legatura are „doi, zece” cu „joasele” si „inaltele”, dar se simte in stare a fi capabil sa faca sonorizarea la orice! Si iese ce se vede…
Si cel mai tare este sa-l auzi numarand „doi, trei, patru, cinci” in microfon cu un aer superior cum ca el stie numara, nu ca acela cu „doi, zece”. =))
Mda, macar stie numara… Doar atat.
