Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.
Romani 14:23 up
Am vazut ca termenul “încredinţare” in versetul de mai sus naste tot felul de teorii. Chiar am auzit in mai multe predici pusa intrebarea “Care este diferenta dintre incredintare si credinta?”, iar apoi ni se explica in cuvinte foarte frumoase ce este incredintarea: ba ca se refera la convingere personala, ba ca este o incredere puternica ca ceea ce faci este bine, ba ca este vorba despre constiinta. Oricum, ideea este ca incredintarea este diferita de credinta (am auzit de cateva ori chiar spunandu-se “este o maaaaare diferenta intre ele”).
Apoi, pentru ca prezentarea sa fie si mai fascinanta, se trece de la singularul “incredintare” din verset la plurarul “incredintari“. Ni se spune ca ar exista unele pacate care sunt relativizate de unele “incredintari” personale: pentru unul s-ar putea sa fie pacat, pentru altul s-ar putea sa nu fie pacat. Principiul are valabilitate generala, zice; iar incredintarile au valabilitate personala.
In fine, am mai vazut ca unii citeaza gresit acest verset: “Tot ce vine din incredintare nu este pacat”. Ceea ce este o eroare logica, nu doar o citare gresita.
Cumva, insa, de fiecare data vorbitorul uita de definitia consacrata a credintei din Evrei 11:1: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Din acest verset imi dau seama ca termenii cel mult se completeaza, se explica unul pe altul, nu ca ar fi “o maaaare diferenta” intre ei.
Am fost la o masa unde un frate penticostal explica comesenilor ca pentru el este pacat sa manance carne de porc, caci are aceasta incredintare. Daca nu ar avea-o, nu considera ca ar fi pacat. La care cineva de la masa i-a spus: “Dar sarmale ai mancat…”. El, usor nedumerit: “Dar erau cu carne de porc?…”. Zice sora: “Da!”. Si-atunci am vazut cum functioneaza principiul acesta cu incredintarea personala: “Ei, bine. Eu am avut incredintarea ca nu-s cu carne de porc.”.
Continue reading