Textul din 2 Împărați 6:23 este adesea interpretat ca o concluzie triumfătoare: gestul de bunătate al împăratului lui Israel, care îi hrănește și eliberează pe sirienii capturați, ar fi dus la o pace durabilă între cele două națiuni. Uneori se sugerează că acești inamici au fost atât de impresionați de mila arătată, încât nu au mai atacat niciodată Israelul.
Împăratul lui Israel le-a dat un prânz mare, și ei au mâncat și au băut; apoi le-a dat drumul, și au plecat la stăpânul lor. Și oștile sirienilor nu s-au mai întors pe ținutul lui Israel. 2 Imparati 6:23
Oridecâte ori mi se dă ocazia, subliniez următorul lucru: Nu s-au mai întors în Israel pâââââână în versetul următor. Atât a durat!
Căci fix în versetul ce urmează, descoperim o realitate cu totul diferită: „După aceea, Ben-Hadad, împăratul Siriei, și-a strâns toată oștirea, s-a suit și a împresurat Samaria” (2 Împărați 6:24).
Mi s-a spus: Da… dar au mai trecut oameni, au mai trecut generații între cele două evenimente. Eu zic că nu a trecut mai mult decât o perioadă scurtă. Profetul Elisei era același și în evenimentul al doilea, împărații Israelului si Asiriei, Ioram si Ben Hadad al 2-lea, de asemenea erau aceiași.
Susțin că în loc să fie un moment de transformare și pace durabilă, recunoștința sirienilor a fost de scurtă durată, iar războiul a revenit curând.
Desprindem din această întâmplare câteva lecții:
1. Nerecunoștința oamenilor
Atât sirienii, cât și împăratul lui Israel demonstrează cât de ușor pot oamenii să uite binele care li s-a făcut. După ce sirienii sunt tratați cu milă și eliberați, aceștia se întorc curând să atace Israelul, arătând o lipsă profundă de recunoștință.
Dar ceea ce este și mai frapant este nerecunoștința împăratului lui Israel. Elisei, profetul care l-a salvat de la o posibilă înfrângere și i-a adus pacea, devine ulterior ținta mâniei sale. În 2 Împărați 6:31, vedem cum împăratul îl învinovățește pe Elisei pentru foametea care urmează, amenințându-l cu moartea pe cel care cu puțin timp în urmă îl salvase de la înfrângere (si de unde putem ști că nu chiar îi salvase viața?…).
Indiferent de câte binecuvântări primim, putem foarte ușor să uităm bunătatea lui Dumnezeu și să ne lăsăm cuprinși de supărare și frustrare atunci când circumstanțele devin dificile.
2. Zădărnicia minunilor
Experiențele miraculoase, deși impresionante, nu au schimbat cu adevărat inima nici a împăratului lui Israel, nici a sirienilor. Elisei a fost instrumentul unei intervenții divine extraordinare, iar atât împăratul, cât și armata inamică au văzut mâna lui Dumnezeu în acțiune. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste părți nu a demonstrat o schimbare autentică.
Împăratul lui Israel, deși a văzut clar puterea lui Dumnezeu prin Elisei, nu a devenit mai devotat, ci, atunci când s-a confruntat cu criza foametei, a preferat să îl învinuiască pe profet, în loc să caute ajutorul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sirienii, după ce au fost eliberați în mod miraculos, nu au învățat să respecte poporul lui Dumnezeu și s-au întors la război.
Aceasta subliniază o realitate esențială: minunile nu sunt suficiente pentru a schimba inima. Schimbarea reală vine din pocăință și dintr-o relație autentică cu Dumnezeu, nu doar dintr-o experiență exterioară.
3. Necesitatea binelui
Parafrazând putem și noi spune: Ce vom zice dar? Să nu mai facem binele, căci de multe ori este uitat? Nicidecum!
Acest act de milă în fața inamicilor este un exemplu puternic de iubire a vrăjmașului, un principiu pe care Isus îl va accentua mai târziu în învățăturile Sale (Matei 5:44). Răspunsul plin de milă și bunătate poate să dezarmeze ura, cel puțin temporar, și poate să creeze o oportunitate pentru reconciliere. Chiar dacă pacea nu a durat pentru totdeauna, acest gest a fost un exemplu de comportament frumos față de vrăjmași.
Indiferent dacă oamenii sunt recunoscători sau nu, Isus ne îndeamnă să facem binele, chiar și față de vrăjmașii noștri. În Predica de pe Munte, El ne spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc” (Luca 6:27). Aceasta este o chemare la o etică superioară, una care nu se bazează pe răsplata omenească, ci pe o ascultare profundă de poruncile lui Dumnezeu.
Elisei și împăratul au ales să arate milă față de armata siriană, chiar dacă aceștia erau inamici. Binele pe care l-au făcut nu a adus o schimbare de durată în inimile sirienilor, dar asta nu face gestul mai puțin nobil sau necesar. La fel, și noi suntem chemați să facem bine, nu pentru a primi recunoștință, ci pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu. Adevărata măsură a bunătății noastre nu este în răspunsul celor care primesc binele, ci în ascultarea de Dumnezeu.
4. Pacea adevărată
Pacea care a urmat după eliberarea sirienilor a fost una temporară. Aparent, relația dintre Israel și Siria s-a îmbunătățit pentru o vreme, dar foarte repede conflictele au reapărut. Acest lucru subliniază limitările păcii umane, care este adesea circumstanțială și fragilă.
În contrast, pacea oferită de Dumnezeu este durabilă și nu depinde de circumstanțele exterioare. Ea începe din interior și se manifestă în exterior: când ești împăcat cu tine nu intri în conflict cu alții. Isaia 26:3 spune că Dumnezeu păzește în pace desăvârșită pe cei care se încred în El: Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine. Aceasta este o pace pe care doar Dumnezeu o poate oferi și care este posibilă doar printr-o relație cu El.
Isus a spus: „Vă dau pacea Mea; nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14:27). Adevărata pace nu este doar absența conflictului, ci o stare de liniște interioară și de siguranță, care vine din încrederea în Dumnezeu, chiar și în cele mai dificile situații.
PS. Gasesti aici re-interpretari ale unor versete interpretate in general gresit.
