Nu stiu din ce cauza, mie treaba asta cu „Mândri ca suntem români” imi aminteste de o intamplare.
Era la noi in sat un cetatean prea bun prieten cu paharul, daca intelegi ce vreau sa zic. Se (in)veselea omul, ce mai…
Intamplarea face ca intr-o zi cu soare săteanul sa fie vazut căzut intr-un şant al localitatii (nu stiu din ce cauza, dar nu ca sa miroase păpădiile, asta-i clar). Canta, râdea, se simtea bine.
– Ce faci acolo, prietene? a fost intrebat de un trecator care il dusese acasa de multe ori in astfel de situatii.
– Ma mândresc că trăiesc! veni raspunsul prompt de la cetateanul jovial.
Întru tulburarea mândriei lui, a fost din nou dus acasa.
De fiecare data cand aud/vad chestiunea asta cu „Mandri ca suntem romani” imi amintesc de asta. Oare avem cu ce ne mandri?
PS. Am inceput cu „Era…” din pricina ca intre timp a murit. Vesnica pomenire!
