Există texte în Scriptură care sunt foarte profunde, dar în același timp transmise în cuvinte atât de simple încât oricine să le poată înțelege. Asta consider că este frumusețea acestei scrisori pentru noi oamenii: că Cel Infinit Se apleacă spre noi și folosește cele mai simple cuvinte din limbajul nostru omenesc pentru a ne transmite cele mai înalte învățături cerești.
Unul din aceste texte este următorul:
„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Matei 22:39)
Sute de ani, ca să nu zicem mii, cine a vrut să înțeleagă această poruncă a înțeles-o. Nu m-aș fi gândit ca un verset atat de simplu ar putea fi răstălmăcit până în urmă cu câtiva ani când am auzit o interpretare inedita. Nu mi-as fi luat timp s-o comentez daca nu as auzi-o din cand in cand, incat sa-mi dau seama ca deja este o tendinta.
Iata aceasta interpretare:
Da, Isus ne cheamă să ne iubim aproapele. Putem admite chiar că El ne cheamă să ne răstignim. Dar săracii de noi, atâta ne-am răstignit între timp, încât acum ca să putem să ne iubim aproapele trebuie să invatam să ne iubim pe noi înșine mai intai. Si de-acolo încolo se impopoțonează ideea cu tot felul de expresii intortocheate, din care am retinut cateva mai simple: Trebuie sa invatam sa ne acceptam asa cum suntem; sa nu ne autopedepsim, ci sa ne tratam cu empatie si intelegere; sa ne conectam cu noi, cei adevarati, caci undeva in timp ne-am deconecat de la sinele nostru autentic reprimandu-ne emotiile; ca trebuie sa ne acordam iubirea, sa ne alintam asa cum alintam un copil. Caci doar asa pot sa nu-i judec pe altii, daca nu ma judec nici mine. Prin mici atentii fata de sine reusesc sa-mi cresc rezilienta mea, bolul energetic, pentru ca am stat un pic cu mine. In interiorul nostru exista toate resursele necesare pentru a ne crea viata pe care ni-o dorim si pentru a ne vindeca de tot ce se intampla in interiorul nostru. Caci relatia cu sinele este oglinda tuturor relatiilor cu ceilalti. Asadar nu poti iubi pe altcineva fara sa te iubesti pe sine. De aceea chiar si Isus cere acest lucru: să te iubesti pe tine insuti.
Mi s-a parut o invatatura cel putin ciudata la auz. Nu-s teolog, sunt un om simplu care iubeste Scriptura si interpretarea ei. Am cautat in cateva comentarii biblice si nici unul din comentatorii/teologii pe care i-am citit nu a inteles asa acest text. M-am uitat din nou in Scriptura si am ajuns la urmatoarele considerente asupra textului.
Textul și matematica
Strict textual, in textul unde apare versetul pe care-l comentam (Matei 22:36-40), Isus identifică doar două mari porunci:
- Prima, legată de iubirea lui Dumnezeu: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.”
- A doua, legată de iubirea aproapelui: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Dacă iubirea de sine ar fi o poruncă separată, Isus ar fi menționat trei mari porunci. În schimb, El declară: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Profeții.” Înțeleg de aici că iubirea de sine nu este o chemare activă, o poruncă, ci doar un standard implicit. Textul nu este un imperativ al iubirii de sine, ci un standard de măsură: așa cum te tratezi pe tine, tratează-l și pe celălalt. Această înțelegere a fost dominantă în teologia clasică timp de secole.
Și tot matematic, dacă ne uităm la text, observăm ordinea pe care o pune Isus: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”. Vedem de-aici ordinea stabilă de El: în centru este Dumnezeu, pe El Il iubesti intai, si-apoi iti poti iubi aproapele. Or interpretarea prezentata pune in centru omul: prima data te iubesti pe tine ca sa poti iubi aproapele. Aceasta este filosofie umanista.
Contextul și aproapele
În contextul în care apare acest verset, subiectul era: Care este cea mai mare poruncă? Dacă cea mai mare poruncă ar fi fost iubirea de sine, căci fără de asta nu am putea iubi pe aproapele, cum ar putea Isus să omită fix această poruncă și să n-o exprime direct, ca pe celelalte două?…
Mai mult, Isus citează aceste cuvinte din Levitic 19:18. In versetele anterioare din Levitic 19 ni se cere: să cinstim părinții (v. 3), să nu uităm pe sărac și străin (v. 10), să nu se înșelăm unii pe alții (v. 11), să nu asuprim pe aproapele nostru (v. 13), să fim atenți cum ne comportăm cu un orb sau surd (v. 14), să fim drepti în judecată, să nu părtinim pe nimeni (v. 15), sa nu bârfim și să nu ucidem (v. 16), să nu urâm pe fratele nostru (v. 17), să nu ne răzbunăm si să nu ținem necaz pe frații noștri (v. 18). Și apoi culminează cu: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Eu sunt Domnul. (v. 18).
Găsesc deci că nu există nici o poruncă anterioară care să ceară iubirea de sine, ci toate au in vedere relația cu aproapele. Se pune accent pe grija și dreptatea față de ceilalți, nu pe concentrarea asupra sinelui. Iubirea de sine este considerată implicită, o stare naturală: oamenii, în mod firesc, se îngrijesc de ei înșiși și își doresc binele propriu. Biblia presupune această realitate, dar nu o promovează ca pe o prioritate.
Isus și iubirea
Exemplul suprem al iubirii este Hristos, care a pus interesul celorlalți mai presus de Sine. În Filipeni 2:5-7, Pavel scrie: „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus. El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși.” Iubirea creștină este altruistă și jertfitoare, nu auto-orientată.
Ioan, apostolul iubirii, la fel ca Isus asaza pe Dumnezeu pe primul loc, iubirea de semeni avandu-si sorgintea in dragostea Lui: Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. (1 Ioan 4:7)
Pavel scrie în Efeseni 5:29: „Nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește și îl îngrijește.” Grija pentru sine este firească, iar textul nu sugerează că ar trebui cultivată ca o virtute separată. În schimb, iubirea aproapelui presupune extinderea acestei griji naturale către ceilalți.
Isus și lepădarea de sine
Isus subliniază adesea lepădarea de sine, nu cultivarea iubirii de sine. În Luca 9:23, El spune: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.” Această chemare la lepădare contrastează cu ideea modernă de a pune accent pe sine înainte de a avea grijă de alții.
Originile interpretării moderne
Am fost curios să aflu a cui minte a născut această interpretare. Și-am primit următoarele răspunsuri:
Carl Rogers (anii 1950) este prima figură majoră din psihologie care formulează coerent ideea că omul are nevoie de acceptare pozitivă necondiționată si ca sănătatea psihică presupune auto-acceptare.
Iar apoi aceste concepte au fost popularizate de Abraham Maslow (in piramida nevoilor: stima de sine este o etapă necesară pentru autorealizare, relațiile sănătoase presupun o bază de respect de sine) si Erich Fromm (in The Art of Loving afirmă: „Iubirea de sine și iubirea aproapelui sunt inseparabile.” Vezi mai multe aici: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Art_of_Loving)
Autori moderni precum Nathaniel Branden si Kristin Neff merg mai departe și afirmă: iubirea de sine este condiție pentru empatie, limite sănătoase și altruism.
1. Cine a fost Carl Rogers – pe scurt
Carl Rogers (1902–1987) este una dintre figurile centrale ale psihologiei umaniste, alături de Maslow. El a fost fondatorul terapiei centrate pe persoană (person-centered therapy), o alternativă deliberată atât la psihanaliza freudiană (deterministă), cât și la behaviorism (reducționist).
2. Teoriile fundamentale susținute de Carl Rogers
2.1. Tendința actualizantă
Aceasta este piatra de temelie a gândirii lui Rogers.
Afirmația centrală: Fiecare ființă umană are o tendință înnăscută de a crește, de a se dezvolta și de a se împlini într-o direcție pozitivă. Implicații:
- răul nu este structural, ci rezultatul condiționării
- omul este, în esență, orientat spre bine
- problema nu este „natura umană”, ci mediul relațional
Aceasta este o ruptură clară de antropologia biblică clasică (doctrina păcatului).
2.2. Conceptul de Sine
Rogers distinge între Sinele real (cine sunt de fapt) si Sinele ideal (cine cred că ar trebui să fiu). Sufletul (psihicul) sănătos este caracterizat de congruență între cele două. Nevroza apare când:
- trăiesc pentru a corespunde așteptărilor externe
- mă îndepărtez de experiența mea reală
2.3. Acceptarea pozitivă necondiționată
Aceasta este probabil cea mai cunoscută contribuție a lui Rogers.
Definiție: Acceptarea persoanei fără condiții morale sau comportamentale.
Consecință: persoana se poate schimba doar dacă este mai întâi acceptată. Rogers aplică acest principiu: în terapie, în educație, în relațiile umane.
2.4. Terapia non-directivă
Rogers respinge ideea terapeutului ca „expert moral”.
Terapeutul nu corectează, nu interpretează autoritar, nu oferă soluții. Rolul lui: creează un cadru sigur, reflectă, validează experiența clientului.
Adevărul nu vine din exterior, ci este descoperit din interiorul persoanei.
2.5. Persoana pe deplin funcțională
Idealul rogersian de maturitate psihologică include:
- deschidere totală față de experiență
- autonomie
- autenticitate
- încredere în propriile trăiri
- respingerea normelor impuse din exterior
Aceasta este o etică implicită, chiar dacă Rogers o prezintă ca descriptivă.
3. Relația lui Carl Rogers cu Biblia și creștinismul
3.1. Formare inițială
Rogers a studiat inițial teologia și a cochetat serios cu vocația pastorală. El provenea dintr-un mediu protestant, conservator, moral.
3.2. De ce s-a îndepărtat de teologie
Rogers afirmă explicit că a renunțat la teologie deoarece:
- considera că doctrinele impuse din exterior inhibă autenticitatea
- normele morale obiective creează incongruență internă
- autoritatea Scripturii limitează libertatea personală
Pentru el adevărul nu este revelat, ci adevărul este experimentat subiectiv.
3.3. Poziția față de Biblie
Rogers nu respinge Biblia militant, dar o tratează ca pe un produs cultural si o consideră relevantă doar în măsura în care „rezonează” cu experiența personală.
Nu există la el: doctrină a revelației, doctrină a păcatului, doctrină a mântuirii.
4. Tensiunea fundamentală cu antropologia biblică
| Carl Rogers | Biblia |
|---|---|
| omul este fundamental bun | omul este căzut |
| problema = condiționarea | problema = păcatul |
| soluția = acceptarea | soluția = pocăința + har |
| autoritatea = sinele | autoritatea = Dumnezeu |
| schimbarea vine din interior | schimbarea vine prin lucrarea lui Dumnezeu |
De aici rezultă:
- incompatibilitate teologică la nivel de fundament
- dar compatibilitate parțială la nivel relațional (empatie, respect, ascultare)
5. De ce este Rogers atât de influent azi
- limbajul lui este non-confruntațional
- promite vindecare fără judecată
- se potrivește perfect culturii moderne a autonomiei
De aceea, ideile lui sunt frecvent „botezate” teologic si inserate în predici sau consiliere creștină fără a fi problematizate.
Concluzia mea
Interpretarea prezentata la inceputul acestui text nu este deloc o exegeza a textului biblic. Dimpotriva e o eisegeză. Deși există și eisegeze bune, nu este cazul aici totuși… Imi da impresia ca aceasta teorie s-a nascut in afara textului biblic si cineva vrea sa le inoade impreuna ca si cum ar vrea sa ne arate ca ea se regaseste si in Biblie.
Respectiva interpretare are pentru mine aceeași valoare cu interpretarea unora care vor să-și justifice viața păcatoasă observând că sunt versete biblice care spun ”sa ne iubim unii pe alții”, nu ”sa ne iubim unii pe altele”.
PS. Gasesti aici re-interpretari ale unor versete interpretate in general gresit.
